Bătrânii: totul e pentru ei un miracol. E un miracol că soarele răsare dimineaţa şi apune seara, e un miracol că ne naştem, un miracol că trăim… Nu bătrâneţea e înspăimântătoare, ci varietatea senilităţii care ne aşteaptă atunci. Ce minunare tâmpă o să te cuprindă în faţa întregului? Ce imbecilităţi siropoase despre existenţă, dumnezeu şi sens vei debita? Ce forme o să ia atunci ‘împăcarea cu viaţa’ la cineva care-i la două degete de a o pierde – dar care, dacă i s-ar propune din nou tinereţea în schimbul uciderii a zece tineri, a o sută, a o mie de tineri, ar face-o fără ezitare, dacă lucrul nu s-ar afla niciodată, într-o singură clipă?
Arheologul care a spus că nu s-a găsit niciodată o capodoperă într-un mormânt de sărac…
Relaţia între operă şi piaţă – în ocurenţă bani – nu poate fi expediată uşor. Până acum, trebuie recunoscut, bogaţii s-au priceput mai degrabă onorabil în materie de artă. Aristocraţia, desigur; dar marea burghezie era de asemenea cultivată, patrona artele, funda biblioteci etc. Către începutul secolului XX, până şi mica burghezie a avut un acces destul de familiar şi de consistent la obiectele artei.
Burghezia de nouveaux riches de azi? Well… Să zicem că saltul în bling-bling dezvăluie ceva ca un gol abisal. Simplă problemă de generaţii, urmaşii celor de azi vor fi strălucitori? Nu ştiu. Chiar dac-ar fi aşa, nu mai are importanţă, pentru că epoca de azi o vor fi ratat.
Mai interesant decât asta e întrebarea: de ce, totuşi, nu s-a găsit nici un obiect de artă remarcabil într-un mormânt de sărac?… De ce sărăcia te condamnă pentru mii de ani la artizanat, la simpla împodobire a obiectului-unealtă? Arta are nevoie, pesemne, de răgaz. De timp, de reflecţie, de recul, de înspăimântare în faţa absenţei, de dezgust, de o sumă de lucruri pe care insul abrutizat eficient de universul supravieţuirii nu le poate încerca. Nu, mă tem că săracii n-ar fi născut niciodată arta pe lume. E elementara concesie pe care le-o putem face bogaţilor, cu jumătate de gură, aceşti tipi care au inventat timpul.
L. ieri, pe stradă: subţiat, laminat, esterificat… Ne îmbrăţişăm. Încântător, sclipitor, copleşitor. Big deal. Ştiam de mult că oamenii slabi sunt o rasă superioară.
– Vous savez, dans certaines classes, on parle jamais argent…
– Ouais, c’est pas bling-bling, quoi.
– C’est pas bien vu de parler argent.
– Ouais, c’est pas bling-bling, quoi.
– C’est pas bien vu de parler argent.
Mă frapează tot mai des asemănarea noastră cu cei din a doua parte a secolului XIX. Şi ei aveau în faţă o eră din care nu inţelegeau nimic. Industrializarea rapidă le-a bulversat vieţile la fel ca nouă. În ce ne priveşte, avem mecanica cuantică, ordinatorul, mobilul sau genetica, toate – lucruri pe care le folosim dar cu care nu ştim cu adevărat ce să facem. Ei debutau în era tehnologică. Ce spaimă, când trebuie să fi văzut intrând în gară primul tren! Pufăind, scrâşnind, un monstru de forţă şi urâţenie… Era pe vremea când obiectele ştiinţei mai aveau un sens pentru cei care le consumau. Ei, cel puţin, mai puteau cunoaşte principiul funcţionării unei locomotive, măruntaiele unui motor cu aburi. În epoca noastră, în ultimele ei două decenii, cel puţin, aveam să pierdem orice înţelegere asupra obiectelor de care în mod curent uzăm. Contemplă un portabil, un computer: o să admiţi stupefiat că habar nu ai cum funcţionează chestia asta, şi că în general te încrezi fără să înţelegi nimic. Maşina s-a înstrăinat; noul stadiu, în care unealta se alienează de utilizator, a fost atins. La cel mai mic defect, îi vorbim, o implorăm în gând să meargă sau o lovim cu disperare patetică. Suntem neputincioşi. Nu ştim de ce merge, nici de ce nu. Îi vorbim, ca şi cum umanizarea uneltelor ne-ar ajuta să pricepem ceva din ce ascund pe dinăuntru. Şi nu e vorba de sateliţi: sunt deja cele mai banale obiecte din cotidian.
Destul de curios, nu avem un poet pentru asemenea timpuri.
Bătrânul voyeur către D.: Eu vreau să vă văd trăgându-i-o neveste-mii. – Cum… ce spuneţi? – Cum aţi auzit. (Nevasta se lipeşte de el.) O să i-o trageţi şi prin faţă, şi prin spate, iar eu în timpul ăsta o să mă masturbez.
C. sărind de pe scaun, nedumerită:
– Bun, şi eu ce fac? Tricotez?
Tipul născut în Corsica, apoi rezident o viaţă la Paris, care a mărturisit că nu mai poate să doarmă de câte ori se întoarce în insulă, deoarece îi e frică de tăcerea îngrozitoare a nopţii…
La asta foloseşte, deci, haosul oraşelor noastre.
